Nu mai am timp….

De cateva luni ma straduiesc sa evoluez din punct de vedere profesional. Ma ocup zi si noapte de tot ceea ce implica jobul meu de redactor al unei publicatii.Este o munca care imi rapeste trei sferturi din timp, iar restul il dorm. Sunt incantata de fiecare interviu bun care imi iese, de fiecare om care imi zambeste dupa ce sta de vorba cu mine sau ma felicita pentru modul in care am ales sa ii spun povestea vietii sale. Simt o mandrie enorma atunci cand personalitati adevarate imi apreciaza munca sau pur si simplu pe mine ca om. Si mai mare imi este incantarea cand oameni, pe care pana acum ceva timp il vedeam doar la televizor, imi vorbesc prieteneste. Dar nu mai am timp pentru mine, pentru visele mele, frustarile mele, multumirile mele, „fericirile mele”. Nu mai am timp sa citesc doua stofe dintr-o poezie si dintr-o data viata sa mi se para mult mai frumoasa. Nu mai am timp sa ma pierd in subiectul unei carti si sa evadez din lumea mea intr-una imaginara. Nu mai am timp sa ma gandesc la visele mele. Nu mai am timp pentru mine….Mi s-au intamplat multe lucruri frumoase in ultimul timp, dar si lucruri care mi-au afectat perceptia despre lumea in care traim. Am intalnit oameni falsi, ipocriti, sau mai rau, prosti si nepregatiti, care doar din simplul motiv ca au bani, considera ca te pot trata cu superioritate.Am un orgoliu foarte mare care, oricat as incerca eu, nu imi permite sa trec peste anumite lucruri. Mai am si o calitate – citesc oamenii de la prima vedere. Din primele discutii cu ei imi dau seama cum sunt, cum vor sa para si ce se ascunde in spatele mastii pe care o afiseaza. In ultima vreme, am vazut tot mai multe masti si prea putini oameni adevarati, gata sa isi asume adevarata lor fata. Sunt scarbita de ostentatia cu care unii isi afiseaza „averea” materiala, castigata mult prea usor si prea repede, fara sa aiba niciun merit sau sa depuna vreun efort. Mi s-a spus de prea multe ori in ultimul timp ca trebuie sa calci pe cadavre pentru a reusi in viata. Si daca nu vreau sa comit o asemenea profanare? Si daca vreau sa ocolesc cadravele si sa imi vad de drumul meu? Nu am nicio concluzie, niciun raspuns. Stiu doar ca m-am pierdut intr-o lume meschina si nu mai stiu cum sa gasesc drumul catre mine insami si catre cei care ma fac fericita cu adevarat, acei Oameni care imi umplu sufletul de fericire cu un simplu zambet sau un „Te iubesc” sincer. Am numai intrebari: oare voi ajunge acolo unde imi doresc? Si daca voi ajunge acolo imi doresc, voi fi fericita? Si daca voi fi fericita, va insemna ca am obtinut tot ce vroiam de la viata? Si atunci si daca toate astea se vor intampla, voi mai fi tot eu? Tot la mine ma voi uita in oglinda sau va fi o masca care mi s-a asezat pe chip si suflet putin cate putin, an dupa an, framantare după framantare?…

Posted in: Din suflet